Tanti Lili vinde lozuri

S-ar putea crede ca a fost profesoara in tineretea ei. Aleea parcului, plina de oameni, rasufla puternic, strident sub ecoul vocii sale. Cu o asemenea rezonanta mai mult ca sigur ca nu ar fi avut probleme in a stapani vreo clasa de galagiosi.

Buzele mai pastreaza putin din rujul de dimineata, fapt ce le da un colorit aparte, in diferite nunate. Cand zambeste, intreaga fata, imbatranita doar de trasaturile dure ale unui om trecut prin viata, se lumineaza. Seninatatea se rupe brusc in momentul strigarii: “Hai cu norocul! N-aduce anul cat aduce ceasul cu noroc!”. Fiecare por al fetei striga la unison, iar privirea tine locul intonatiei.

Rezultatul: doi baieti, curiosi sa-si incerce sansele, se apropie de banca lozaritei. Tanti Lili, foarte serioasa si cu o voce constant de calma, ii serveste politicos. Ea se jura ca nu este nimic pe lume care sa se compare cu emotia de pe chipul celui care rupe un loz. Si lozarita Lili este vestita pentru mana norocoasa, se spune chiar ca a dat odata un bilet cu casa de vacanta la mare. Subtiindu-si buzele, cu un zambet siret si fixandu-i cu privirea pe ce doi curiosi, ea continua sa povesteasca de cel mai de seama avantaj al meseriei sale, si anume: o inocenta fericire pe chipul castigatorilor.

Curios, baietii au amandoi bilete norocoase. Ei pleaca fericiti, iar tanti Lili ii priveste indelung cu acelasi zambet siret.

Vinde lozuri de mult si spune ea ca dupa ani de meserie pe taramul norocului are propia filosofie; atat despre viata, cat si despre castigul surpriza. Se rezuma scurt: “Cine merita, primeste!”.

Apreciaza insa staruinta unora, jucatori si clienti fideli. Peste zece persoane au salutat-o cordial, insa doar trei si-au incercat norocul azi. Cu fiecare in parte a vorbit despre ulimele noutai, despre finalizari ale unor probleme anterior discutate. Toti au castigat ceva.

Un psiholog ar avea toate motivele sa fie invidios pe usurinta cu care isi descoase clientii si mai ales pe sfaturile pe care le da. Te duce cu gandul la experienta unui batran considerat inteleptul satului ori vreun preot bland.

Dupa o strigare de noroc pentru clienti, rezonanta vocii sale face loc unui semn de intrebare despre copiii ei. Are? N-are?

Despre viata ei, familia ei, nu se stie mai nimic. Este destul de tacuta in privinta asta. Doua maini, destul de zbarcite, dar curate si ingrijite, scotocesc de zor intr-o traista mare, neagra. Scoate o fotografie ingalbenita: cinci copii; trei baieti si doua fete, si o lacrima pe obraz pe care o sterge cu o iuteala surprinzatoare. Se joaca nervos cu degetele butucanoase pe marginea fotografiei.

A avut grija de ei ca de ochii din cap si se jura ca nu a fost nevoita niciodata sa tipe la ei, ce sa mai incapa vorba de atins (batut). Sub sprancenele negre, destul de stufoase, ochii i se umplu iar de lacrimi. Cu acelasi gest repede executat isi elibereaza emotiile. Tanti Lili nu crede in coincidente: un camion cu rezervorul plin, incarcat cu lemne, tocmai in casa ei sa se izbeasca si hidrantul de pe strada ei defect. Copiii ei avocati sau medici erau acum. Dar fiecare cu norocul si pacatele lui. “Cine merita, primeste!”

Buzele se strang brusc, ochii lucesc. Cu mare atentie aseaza poza in buzunarul de la piept, iar toate lozurile le azvarla in traista. Saluta politicos, se ridica si pleaca.
Lozarita Lili, o femeie corpolenta dar cu o tinuta impunatoare, se indreapta catre taraba cu flori de la iesire. Merge incet si greu. Un pensionar o saluta respectuos ridicandu-si palaria. Ii ofera un loz. Dupa expresia fetei este castigator.

Posted in Altele, Diferit | 2 Comments »

Fighter

Posted in Photos | 1 Comment »

Promotion matter

Multumiri modelului!

Posted in Photos | 2 Comments »

Regele berii

Posted in Photos | 5 Comments »

Adica… ce?

Metroul 2007

Odata sosite fondurile europene, trebuie epuizate intr-o maniera strategica instaland haos intr-un intreg oras. Pentru asta se dezvolta dorinta mandra a intelectualilor pusi in diverse functii, aceea de a transforma Bucurestiul in Micul Paris de altadata.

Se incepe cu marea asfaltare a intreg Bucurestiului, toate strazile sunt asfaltate in acelasi timp, pentru ca impactul vizual si haosul creat sa fie unul major.

Mii de bucuresteni, zilnic, isi indreapta atentia catre metrou, acesta ramanand singurul transport rapid din Bucuresti. Odata ajuns la metrou, cobori scarile in graba sperand ca vei prinde metroul care deja stationeaza pe peron. Il prinzi, dar nu te poti urca in el; impreuna cu o multime considerabila te conformezi asteptand urmatorul metrou, incercand sa ocupi un loc care sa-ti garanteze urcarea in tren.

Soseste urmatorul tren dar, oricat ai incerca, urcarea se va face dand buzna, gratie celor care te imping nerabdatori din spate. Pe ei ma-sa nu i-a invatat ca mai intai se coboara si apoi se urca. Impins din toate partile, pipait prin toate locurile faci abstractie de comentariile: “Fa, te-a uitat mata in frigider de esti asa grasa!?! Jos, ca ocupi spatiu inutil!”. Un alt individ ce duhneste a rachiu ieftin iti fredoneaza la ureche un cantecel asemanator cu “cine-a pus carciuma-n drum”; inaintezi pentru a scapa de notele fals cantate si dai peste o pantera roza ce s-a riscat sa se aventureze intr-o calatorie cu metroul, nu de alta dar taxiul contorizeaza mai mult in aceasta perioada - si cum esti o tarfa falsa e musai sa fii si chitroasa -.

Echilibrul se face sprijinindu-te pe ceilalti iar cea mai mica frana lasa in urma multimi de oameni ce seamana cu gramezile de rugby. Un cot infipt in rinichi, o silueta ce-o simti pe varful degetelor de la picioare, gafaitul porcului din spate, chitaitul panterei roze, sacosa cucoanei transformata in arma de autoaparare te face sa-ti repeti continuu in gand “`tu-i tara ma-sii, nu va mai suport!”. Dar mai ai o batalie de dus, coborarea.

Coborarea este similara cu urcarea, in timp ce altii se imbulzesc sa urce, fara ca tu sa fi coborat, te razbuni pe toate coatele primite, daca intradevar iti doresti sa cobori. Odata cuborat schitezi priviri de invingator si rasufli usurat.

Realitatea este mai jalnica decat pare!

Posted in Diferit | 11 Comments »

Pute a prostie

Zilele astea am frunzarit diverse bloguri pe care am ajuns, mai mult sau mai putin, intamplator. Acest lucru mi-a intarit convingerea care ma framanta de ceva timp si anume: pute tara a prostie, oameni suspecti, dubiosi, ciudati. Nesimtirea crasa este de la sine inteleasa integrandu-se in tablou perfect.

Cand spun prostie nu ma refer la un mod prost de a gandi si la analfabetii care in ciuda faptului ca nu stiu tabla inmultirii cu unu, se incapataneaza sa rezolve ecuatii cu N necunoscute din care afla, spre exemplu, ca Ion Creanga a scris Luceafarul.

Multi dintre ei se falesc ca-si pot scrie numele corect dar analizand continutul de text imprumutat, in mare parte, si exprimarea personala din putinele posturi cat si greselile gramaticale, am dreptul de a avea retineri in aceasta privinta. Omul este sortit greselii, dar cand aceste greseli se repeta ingrijorator ceva pute. Oare prostia?

Fiind un subiect foarte dezbatut si fara cale de rezolvare, am sa pastrez restul concluziilor si justificarilor pentru mine.

Posted in Diferit | 1 Comment »