The terrorists
April 27th, 2008 Ciudath
Dacă-mi strălucesc ochii nu-i de la ciocolată.
Mda! Iar face pe vedeta, repede.
EXTRATEEREESSTRRRUUUU???
Bă, tu chiar semeni cu un extraterestu
Zburăm?
Mhm!
Dacă-mi strălucesc ochii nu-i de la ciocolată.
Mda! Iar face pe vedeta, repede.
EXTRATEEREESSTRRRUUUU???
Bă, tu chiar semeni cu un extraterestu
Zburăm?
Mhm!











And something like “NEED SPACE” - God Damn It!!
Super Nova, Super Stea, Super… dar atât de ciudat acum. Un somn adânc o să mă trezească.


Am ajuns la concluzia că-mi place modul în care percep lumea; o îmbinare de oameni-licurici şi oameni-albaştri. Oamenii licurici sunt întruchiparea admiraţiei, a sensului iar oamenii albaştri sunt spirite cramponate într-o pânză de păianjen - a căror realitate se rezumă la cifre şi întrebări obositoare.
Am citit, acum ceva timp, despre un studiu care se referea la capacitatea creierului uman de a reconstitui date [spunea ca nu contează în ce ordine se află literele într-un cuvânt, importante fiind prima şi ultima literă]. Eram puţin contrariată de faptul că omul foloseşte doar 10% din capacitatea creierului. Acum realizez ca o funcţionalitate de 40% m-ar putea ucide în maxim 2 minute. Dureros!
N-am reuşit să văd decât un singur film weekend-ul ăsta. Ex Drummer - un film belgian, o nebunie totală; violenţă, sânge, comedie, scene de sex, durere, homosexuali agresaţi, The Feminists [trupa handicapaţilor] şi muzică - filmul are o coloană sonoră extraordinară.
Am trecut cu bine de trăirile afective de provenienţă organică manifestate săptămâna trecută - n-am făcut nimic special în privinţa asta. Sau poate am conştientizat faptul că frustrările, complexele de genul nu-mi ajută la nimic.
Mă enervează foarte mult atunci când lucrurile iau o întorsătură radicală. Mă gândesc că, toate astea, se întâmplă pentru că am tendinţa de a vedea lucrurile alb sau negru - poate un pic de gri n-ar strica.
Sfârşitul trecut de săptamână îl pot cataloga: the relativity of the human brain power - nu mă plâng, doar că a fost neaşteptat. O nebunie în care am zăcut undeva între negare şi acceptare, sfârşind prin “let it be”.
Sfârşitul ăsta de săptâmană va fi unul odios - ca mine. Nu vroiam să fie aşa dar întorsăturile radicale mi-au schimbat părerea [evident]. Izolare, aşa-l prevăd. N-am chef de nimeni, nu vreau să mă vadă nimeni, sunt o pocitanie plină de bubiţe. Nu mă suport. Probabil că o să mă uit la foarte multe filme şi-am să încerc sa redescopăr entuziasmul. Cred că aveam nevoie de o perioadă foarte liniştită, dar nu vroiam să fie acum.
Mă întreb daca o super stea se transformă acum într-o pitică neagră - cred că va rămâne dilemă.