[In]utilitatea unei clipe (2)

Era o zi mohorâtă de toamnă. Ploua mărunt - atât de mărunt, încât fiecare strop se transforma într-o adevărată tortură. Se aşeză pe o margine uscată, trântindu-şi ghiozdanul lângă, şi începu să se detaşeze uşor, intrând în cealaltă lume - dar, tutuşi, o stare de conştienţă, exista.

Urmărea cu interes amănunte, la care prea puţini judecau, şi avea impresia că nimeni nu-i simte existenţa, în acel loc. Visarea-i fu întreruptă de-o coloană mortuară. Sunetul unei muzici triste, jelania afişată de dobitoacele ce râdeau ascuns pe alături, miile de flori ce îmbrăcau un dric elegant, nelipsitul negru îi inundară atenţia. Ştia, de pe atunci, că astfel de evenimente sunt similare unui spectacol de circ nesatisfăcător, în care protagonişti sunt numai clovnii. Mai ştia că, fiecare figură, din acea coloană mortuară, se temea de moarte. Îi părea absurd ca cineva să se teamă, atât de puternic, de ceva ce nu cunoaşte.

Băltoaca, în care norii nu izbuteau a se reflecta, deveni tulbure. Într-o secundă, se pomeni cu o mulţime de stropi pe pantaloni.

- Băi, eşti tont?
- Scuză-mă! Nu mi-am dat seama că n-o să mă pot opri.
- La ce te uiţi aşa…?
- La nimic.
- Bine, dacă tot te uiţi la nimic, hai să mergem. Întârziem
- Stai, stai, stai! Nu, nu te mişca. Fă doi paşi, spre mine.
- Hai mă, nu-i timp pentru jocurile tale.
- Nu, nu, e foarte serios.
- Aşa! Şi acum?
- Este incredibil! Şi tu calci în interior, cu piciorul drept.
- Şi ce? Asta, nu mă face un monstru.
- Voi, oamenii, vă asemănaţi prin atâtea lucruri de care nici măcar nu vă daţi seama.
- Dar tu ce eşti, mă?
- Eu? Licurici!

Posted in Povestea de seara | 5 Comments »

[In]utilitatea unei clipe (1)

Privea punga cu fotografii şi se gândea: să le ardă, să le rupă? În fond, era o reacţie normală a unui om tulburat. Dar totuşi, îi părea o laşitate, un act nedemn, privindu-şi principiile.
A înghesuit punga într-o geantă şi a ieşit în grabă pe uşă. Se îndrepta spre un loc ce-i era necunoscut, încă. Găsindu-l, a urcat scările, în grabă, ignorând răsuflarea grea şi durerea de picioare. Nu s-a oprit până a ajuns în faţa uşii, pe care a împins-o cu putere. Zâmbea prosteşte, mulţumitor chiar, privind spre cerul limpede şi apoi spre oamenii care păreau foarte mici din acel loc.

În copilarie, îi plăcea să-şi balanseze picioarele stând pe pervazul geamului şi privind în jos. Fuma chiştoace, furate din scrumiera vecinului, şi număra doar maşinile de culoare albastră.
- unu, doi, trei, patru…
Se aude uşa liftului trântindu-se şi apoi o voce piţigaiată:
- Ce faci mă, iar stai aici balansându-ţi picioarele şi numărănd maşini?
- Mhm! răspunse fără să se întoarcă - recunoscuse vocea.
- Ohhh! văd că iar i-ai facut o vizită vecinului. Dă-mi şi mie un chiştoc.
- Vezi că-s în ghiozdan, ia de acolo.
- Auzi mă, ăştia se duc mai tarziu la film. Cei sapte samurai, parcă. Mergi?
- Nu! mai bine mă duc la ore, decât să văd filme cu zburători.
- La cât ai ajuns?
- La 21.
- 22, 23, 24… numărau împreună stând pe marginea geamului.

Probabil că înălţimea făcuse să-şi aducă aminte de întâmplarea asta. Stând pe marginea balustradei, scoase din geantă punga cu fotografii. După ce le-a privit încă o dată pe toate, le-a aruncat privind cum plutesc în aer. Îşi balansa picioarele pe marginea balustradei, instinctiv. A stat acolo, privind, preţ de câteva ceasuri, până a auzit o voce gravă:
- Hei, tu, ce faci aici? Dă-te de acolo, până jos e drum lung.
Se întoarse şi privi către un om cu o privire aspră. Nu-l cunoştea, nu avea de unde. I se părea totuşi ciudat ca un om cu o voce gravă şi cu acea privire aspră să poarte o haină galbenă. Se îndrepta către uşa din metal, iar când ajunse în dreptul bărbatului se opri şi îi zâmbi, fără a scoate însă nici o vorbă.

Posted in Povestea de seara | 1 Comment »

[In]utilitatea unei clipe

Păşea agale, cu capul puţin plecat, îndreptându-se spre un loc ce-l simţea acum străin. Fusese acolo mereu, dar niciodată într-atâta linişte şi purtând cu sine revenirea acelei clipe.
Într-un colt al camerei se afla o carte ale carei pagini se mutau încet. Nici o siluetă, nici o suflare, nici un miros nu i se ataşau acestei scene. Se obisnuise cu foşnetul calm al paginilor şi părea ca n-o să-l înţeleagă niciodată.
Privea o fotografie în care erau încremeniţi un bărbat şi un copil. Pe acel bărbat nu-l cunoştea, iar chipul copilului şi-l aducea aminte vag. Atunci, în acea clipă, avea o judecată limpede. Ştia că totul putea să fie altfel, altceva. Acel bărbat, pe care nu-l cunoştea, îi schimbase existenţa.

Exista un singur lucru, care-l ura cu toata fiinţa, ce-l dorea şters din multimea de ani ce-o traversase deja. O dorinţă apăsătoare ce-i urmarise prea mult răsuflarea zilnică.
Strângea fotografia într-o mână, îndoind-o pe jumate, şi privea doar acel bărbat străin. În timp ce-i studia trăsăturile îşi aminti că cineva, cu mult timp în urmă, îi povestise despre acel bărbat.
Apoi, a îndoit fotografia privind chipul copilului. Faţa ovală, părul cârlionţat, ochii rotunzi, privirea senina a acelui copil îi treziră, pe moment, furie. Murmură ceva cu năduf şi aşeză fotografia într-o pungă prăfuită.

[M-am apucat, într-un final, să scriu o chestie de care vroiam să mă apuc de mult timp. Asta este o introducere în “poveste”]

Posted in Povestea de seara | 1 Comment »