S-ar putea crede ca a fost profesoara in tineretea ei. Aleea parcului, plina de oameni, rasufla puternic, strident sub ecoul vocii sale. Cu o asemenea rezonanta mai mult ca sigur ca nu ar fi avut probleme in a stapani vreo clasa de galagiosi.

Buzele mai pastreaza putin din rujul de dimineata, fapt ce le da un colorit aparte, in diferite nunate. Cand zambeste, intreaga fata, imbatranita doar de trasaturile dure ale unui om trecut prin viata, se lumineaza. Seninatatea se rupe brusc in momentul strigarii: “Hai cu norocul! N-aduce anul cat aduce ceasul cu noroc!”. Fiecare por al fetei striga la unison, iar privirea tine locul intonatiei.

Rezultatul: doi baieti, curiosi sa-si incerce sansele, se apropie de banca lozaritei. Tanti Lili, foarte serioasa si cu o voce constant de calma, ii serveste politicos. Ea se jura ca nu este nimic pe lume care sa se compare cu emotia de pe chipul celui care rupe un loz. Si lozarita Lili este vestita pentru mana norocoasa, se spune chiar ca a dat odata un bilet cu casa de vacanta la mare. Subtiindu-si buzele, cu un zambet siret si fixandu-i cu privirea pe ce doi curiosi, ea continua sa povesteasca de cel mai de seama avantaj al meseriei sale, si anume: o inocenta fericire pe chipul castigatorilor.

Curios, baietii au amandoi bilete norocoase. Ei pleaca fericiti, iar tanti Lili ii priveste indelung cu acelasi zambet siret.

Vinde lozuri de mult si spune ea ca dupa ani de meserie pe taramul norocului are propia filosofie; atat despre viata, cat si despre castigul surpriza. Se rezuma scurt: “Cine merita, primeste!”.

Apreciaza insa staruinta unora, jucatori si clienti fideli. Peste zece persoane au salutat-o cordial, insa doar trei si-au incercat norocul azi. Cu fiecare in parte a vorbit despre ulimele noutai, despre finalizari ale unor probleme anterior discutate. Toti au castigat ceva.

Un psiholog ar avea toate motivele sa fie invidios pe usurinta cu care isi descoase clientii si mai ales pe sfaturile pe care le da. Te duce cu gandul la experienta unui batran considerat inteleptul satului ori vreun preot bland.

Dupa o strigare de noroc pentru clienti, rezonanta vocii sale face loc unui semn de intrebare despre copiii ei. Are? N-are?

Despre viata ei, familia ei, nu se stie mai nimic. Este destul de tacuta in privinta asta. Doua maini, destul de zbarcite, dar curate si ingrijite, scotocesc de zor intr-o traista mare, neagra. Scoate o fotografie ingalbenita: cinci copii; trei baieti si doua fete, si o lacrima pe obraz pe care o sterge cu o iuteala surprinzatoare. Se joaca nervos cu degetele butucanoase pe marginea fotografiei.

A avut grija de ei ca de ochii din cap si se jura ca nu a fost nevoita niciodata sa tipe la ei, ce sa mai incapa vorba de atins (batut). Sub sprancenele negre, destul de stufoase, ochii i se umplu iar de lacrimi. Cu acelasi gest repede executat isi elibereaza emotiile. Tanti Lili nu crede in coincidente: un camion cu rezervorul plin, incarcat cu lemne, tocmai in casa ei sa se izbeasca si hidrantul de pe strada ei defect. Copiii ei avocati sau medici erau acum. Dar fiecare cu norocul si pacatele lui. “Cine merita, primeste!”

Buzele se strang brusc, ochii lucesc. Cu mare atentie aseaza poza in buzunarul de la piept, iar toate lozurile le azvarla in traista. Saluta politicos, se ridica si pleaca.
Lozarita Lili, o femeie corpolenta dar cu o tinuta impunatoare, se indreapta catre taraba cu flori de la iesire. Merge incet si greu. Un pensionar o saluta respectuos ridicandu-si palaria. Ii ofera un loz. Dupa expresia fetei este castigator.

This entry was posted on Thursday, October 25th, 2007 at 8:43 pm and is filed under Altele, Diferit. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.