Era o zi mohorâtă de toamnă. Ploua mărunt - atât de mărunt, încât fiecare strop se transforma într-o adevărată tortură. Se aşeză pe o margine uscată, trântindu-şi ghiozdanul lângă, şi începu să se detaşeze uşor, intrând în cealaltă lume - dar, tutuşi, o stare de conştienţă, exista.

Urmărea cu interes amănunte, la care prea puţini judecau, şi avea impresia că nimeni nu-i simte existenţa, în acel loc. Visarea-i fu întreruptă de-o coloană mortuară. Sunetul unei muzici triste, jelania afişată de dobitoacele ce râdeau ascuns pe alături, miile de flori ce îmbrăcau un dric elegant, nelipsitul negru îi inundară atenţia. Ştia, de pe atunci, că astfel de evenimente sunt similare unui spectacol de circ nesatisfăcător, în care protagonişti sunt numai clovnii. Mai ştia că, fiecare figură, din acea coloană mortuară, se temea de moarte. Îi părea absurd ca cineva să se teamă, atât de puternic, de ceva ce nu cunoaşte.

Băltoaca, în care norii nu izbuteau a se reflecta, deveni tulbure. Într-o secundă, se pomeni cu o mulţime de stropi pe pantaloni.

- Băi, eşti tont?
- Scuză-mă! Nu mi-am dat seama că n-o să mă pot opri.
- La ce te uiţi aşa…?
- La nimic.
- Bine, dacă tot te uiţi la nimic, hai să mergem. Întârziem
- Stai, stai, stai! Nu, nu te mişca. Fă doi paşi, spre mine.
- Hai mă, nu-i timp pentru jocurile tale.
- Nu, nu, e foarte serios.
- Aşa! Şi acum?
- Este incredibil! Şi tu calci în interior, cu piciorul drept.
- Şi ce? Asta, nu mă face un monstru.
- Voi, oamenii, vă asemănaţi prin atâtea lucruri de care nici măcar nu vă daţi seama.
- Dar tu ce eşti, mă?
- Eu? Licurici!

This entry was posted on Tuesday, April 1st, 2008 at 5:27 pm and is filed under Povestea de seara. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.